Annie Ernaux: „Femeile care au murit din cauza avorturilor ilegale merită un monument"

„Fiecare etapă a acestui avort m-a luat prin surprindere", spune Annie Ernaux.

Scriitoarea, din Franța, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, rememorează avortul clandestin care aproape a ucis-o în anul 1963.

La acea vreme, era studentă, avea 23 de ani și, mai ales, avea ambiția de a deveni scriitoare.

Dar, fiind prima persoană ajunsă pe băncile universității din familia ei - o familie formată, până la ea, doar din muncitori și comercianți - tânăra studentă simțea că viitorul i se spulberă.

„M-a luat valul, mi-am început viața sexuală, am rămas însărcinată și am privit lucrul acela care creștea înauntrul corpului meu ca pe un stigmat al eșecului social", a scris Annie Ernaux mai târziu.

Însemnările zilnice din jurnalul pe care l-a ținut în vreme ce își aștepta ciclul menstrual se limitau la un singur cuvânt, repetat ca un fel de numărătoare inversă a morții: RIEN. NIMIC.

Posibilele soluții erau fie un avort auto-provocat, fie apelul la un medic sau la o persoană specializată în avorturi clandestine care să opereze contra cost. Acestea din urmă, cel mai adesea femei, erau supranumite „făcătoare de îngeri".

Dar, la acea dată, orice informație în acest sens era imposibil de obținut . Avortul era ilegal și oricine era implicat - inclusiv femeia însărcinată însăși - putea fi condamnat la închisoare.

„Era secret, nimeni nu vorbea despre asta", spune scriitoarea, în prezent în vărstă de 85 de ani.

„Fetele din acele vremuri nu știau absolut nimic despre felul în care se produce un avort".

Punând capăt tăcerii

Pe de-o parte, Annie Ernaux se simțea ca o frunză-n vânt - pe de alta, însă, era ferm hotărâtă. Scriind despre această perioadă din viața ei, prozatoarea a ținut să arate limpede câtă putere i-a trebuit în înfruntarea cu această problemă.

„A fost cu adevărat o bătălie pe viață și pe moarte", explică ea.

Refuzată de o serie de doctori, incapabilă să-și provoace singură o întrerupere de sarcină, tânăra studentă a fost, în cele din urmă, pusă în legătură cu o persoană care declanșa avorturi ilegale.

Într-un limbaj simplu, faptic, Ernaux a descris fiecare detaliu necruțător al acestui episod într-o carte intitulată L'événement, publicată în anul 2000. Cartea a fost tradusă în limba română și publicată sub titlul Evenimentul, laEditura Pandora.

„Detaliul e cel care contează", spune astăzi autoarea Annie Ernaux.

„A fost andreaua pe care am luat-o din casa părinților mei și am avut-o la mine. A fost faptul că atunci când, finalmente, am ajuns să pierd sarcina, n-am știut că va trebui să dau afară o placentă.”

După această procedură, tânăra Ernaux a suferit o hemoragie severă și a ajuns din căminul universtății la spitalul de urgență.

„A fost cel mai oribil act de violență la care putea fi supusă o femeie. Cum am putut noi, societatea, permite ca femeile să treacă prin asemenea experiențe? Mie una nu mi-a fost rușine să descriu tot ce s-a întâmplat. Ce m-a motivat a fost sentimentul că făceam un gest de o importanță istorică”, explică Annie Ernaux.

În acelați timp, continuă ea, „mi-am dat seama că aceeași tăcere care a domnit asupra avortului ilegal învăluia, mai departe, avortul legal. Și mi-am spus: 'Toate acestea ar putea fi uitate'."

Evenimentul se află acum în programa școlară din Franța. Recent, filmul care a adaptat cartea și are același titlu a câștigat Leul de Aur la Veneția (în septembrie 2021). Filmul o are ca protagonistă pe actrița franco-română Anamaria Vartolomei, premiată cu un César pentru rolul principal din Evenimentul.

Ernaux consideră că este important ca tinerii să cunoască bine pericolele avortului ilegal, mai ales în ziua de azi, când mulți lideri politici încearcă să îngrădească accesul la un avort legal. În această privință, scriitoarea dă exemplele unor politici recent adoptate în unele state americane și în Polonia.

„Să deții controlul asupra corpului tău și, prin urmare, asupra reproducerii lui, reprezintă un drept la libertate fundamental", spune ea.

Franța a înscris în Constituție dreptul la un avort în condiții medicale care garantează siguranța vieții - a fost prima țară care a făcut acest pas - dar Ernaux cere acum recunoașterea nenumăratelor femei care au murit în urma avorturilor ilegale.

Nimeni nu știe exact câte, deoarece cauza morții a rămas adesea ascunsă. S-a estimat că între 300.000 și un milion de femei făceau avorturi ilegale în fiecare an în Franța, înainte ca aceasta să legalizeze avortul în 1975.

„Cred că aceste femei merită un monument, după modelul celui consacrat soldatului necunoscut din Franța", spune ea.

Recent, Ernaux a făcut parte dintr-o delegație care a propus un astfel de monument primarului Parisului. Dacă propunerea va avea un ecou concret depinde de rezultatul alegerilor locale.

Subiectul avortului are încă puterea de a șoca.

A devenit aproape un fapt de rutină ca spectatorii să leșine sau să aibă nevoie de ajutor pentru a părăsi sala de teatru atunci când urmăresc o montare a cărții lui Ernaux, Les années(Anii, romanpublicat tot la Editura Pandora), care include o scenă de avort.

Ernaux evocă și reacțiile care semnalau ciudatele identificări provocate de piesă și dă exemplul unui spectator-bărbat, acum profesor universitar, care i-a spus: „Sunt născut în 1964, putea fi vorba despre mine!”

„Aceste reacții pun în lumină frica extraordinară de puterea femeilor", spune ea

Fără nicio frică, Ernaux își examinează propria viață prin scris.

Cărțile ei intră pe teritoriul unor probleme care trezesc sentimente de rușine, probleme prin care mulți au trecut, dar despre care puțini au curaj să vorbească: agresiune sexuală, secrete întunecate de familie, moartea unei mame suferinde de boala Alzheimer.

„Aceste lucruri mi s-au întâmplat pentru ca eu să le pot povesti", așa se încheie Evenimentul.

Într-o altă carte, Mémoire de fille (Confesiunea adolescentei - aceeași editură, Pandora), ea povestește prima ei experiență sexuală, petrecută pe când se afla într-o tabără de vacanță. În acea vară, un bărbat mai vârstă și care făcea parte dintre cadrele didactice ale taberei a agresat-o sexual.

La data respectivă, adolescenta nu înțelegea ce se întâmpla și se simțea „ca un șoricel care, pus față în față cu un șarpe, nu prea știe ce să facă".

Ernaux acceptă că actul de agresiune comis cândva de acel bărbat mai vârstnic ar fi, la ora actuală, considerat un viol.

Însă cartea ei nu include acest cuvânt iar scriitoarea explică de ce: „Pentru că ceea ce e important pentru mine e să descriu exact ce s-a întâmplat, fără a emite judecăți."

Aceste evenimente au fost consemnate în jurnalele ei personale, pe care Annie Ernaux le-a ținut de la vârsta de 16 ani. După ce s-a căsătorit, aceste notații prețioase s-au păstrat într-o cutie în podul casei unde locuia mama prozatoarei, alături de un teanc de scrisori de la prieteni.

Dar în 1970, când mama s-a mutat în casa fiicei, și și-a adus cu ea toate obiectele depozitate în vechiul pod, ceva lipsea: tocmai cutia cu jurnale și scrisori.

„Am înțeles că le citise și că a crezut că trebuie distruse", explică Annie Ernaux.

„Trebuie că a fost complet dezgustată."

A fost o pierdere incalculabilă, dar Ernaux nu a vrut să-și distrugă relația cu mama printr-o dispută lipsită de sens. Mai ales că, de fapt, încercarea mamei de a șterge trecutul a eșuat.

„Adevărul a supraviețuit incendiului", scrie autoarea în Confesiunea adolescentei. În lipsa jurnalelor ca punct de referință, s-a bazat pe memorie, care a servit-o îndeajuns de bine: „Pot să fac o plimbare prin trecut oricând și oricum îmi doresc. E ca și cum aș proiecta un film" - sunt cuvintele ei.

Așa și-a scris și cartea de mare impact, Les années(Anii, Editura Pandora), o istorie colectivă a generației postbelice.

„Pur și simplu a trebuit să mă întreb: 'Cum a fost după război?' Iar eu una pot să vizualizez și să derulez auditiv răspunsul la această întrebare”, spune Ernaux.

Aceste amintiri nu sunt doar personale, e vorba și de amintirile împărtășite de persoanele din jur. Annie Ernaux a crescut în cafeneaua părinților ei din Normandia, și și-a petrecut timpul printre clienți de dimineața până seara.

Așa a ajuns să afle de la o vârstă fragedă ce probleme au adulții - ceea ce genera în copilul Ernaux sentimente de rușine și stinghereală.

„Nu știam dacă și colegii mei de clasă știau la fel de multe despre lumea adultă", explică ea. „Uram tot ce știam despre bărbații care se îmbătau, care beau mult prea mult. Mi-a fost rușine de multe altele."

„Voi scrie ca să-i răzbun pe ai mei"

Ernaux scrie într-un stil lapidar, neîmpodobit. Ea a mărturisit că și-a format acest stil în momentul în care a început să scrie despre tatăl ei, care era muncitor și căruia i se potrivea cel mai bine un limbaj la obiect.

La vârsta de 22 de ani, Annie Ernaux scria în jurnalul ei: „Voi scrie ca să-i răzbun pe ai mei", un angajament care a devenit, de atunci, lumina ei călăuzitoare. Ernaux avea aspirația „de a re-echilibra balanța nedreptății sociale generate încă de la naștere prin apartenența la o clasă socială sau alta”, după cum a declarat în conferința ținută după acordarea Premiului Nobel.

Fiindcă a pornit de la un mod de viață muncitoresc, și dintr-un spațiu rural, și a ajuns apoi să ducă viața clasei de mijloc din suburbiile pariziene, Ernaux se auto-definește drept „emigrantă internă”.

În ultimii 50 de ani a locuit în Cergy, unul dintre cele cinci „orașe noi" construite în jurul Parisului, unde s-a mutat cu soțul ei de atunci și cu copiii. În 1975, Cergy era în construcție și a putut vedea întregul oraș crescând de jur împrejur.

„E un spațiu în care suntem cu toții egali - toți migranții, și cei din interiorul Franței și cei de după granițe", comentează ea.

"Și nu cred că aș avea aceeași perspectivă asupra societății franceze dacă aș locui în centrul Parisului."

Casa în care locuiește acum și-a cumpărat-o cu banii obținuți din primul ei premiu literar.

Conexiunea cu publicul este extrem de importantă pentru Annie Ernaux.

Când relația ei de dragoste plină de pasiune cu un diplomat sovietic a ajuns la punctul ei final, în anul 1989, Ernaux a recurs din nou la scris.

Și, după publicarea acelei cărți, Passion Simple(O pasiune simplă, Pandora), consolarea pentru dragostea pierdută a sosit de la cititori.

„Deodată am început să primesc multe, multe relatări de la femei și de la bărbați care îmi povesteau despre propriile lor relații amoroase. M-am simțit ca și cum le-am oferit acestor cititori calea către deschiderea inimilor și secretelor”, spune prozatoarea.

„Există o anumită doză de rușine în a trăi o relație de dragoste care te macină cu totul”, adaugă ea. „Dar, în același timp, trebuie să spun că aceasta rămâne cea mai minunată amintire din întreaga mea viață".

Acest articol este o coproducție între Nobel Prize Outreach și BBC.

Acest articol a fost scris și revizuit de jurnaliști BBC, folosind inteligența artificială pentru a ajuta în procesul de localizare, ca parte a unui proiect pilot.

Editat de Teodora Coroiu.